In volumul al doilea, intitulat Trezire duhovnicească, sunt cuprinse subiecte care se referă la nepăsarea sunt cuprinse subiecte care se referă la realitatea contemporană, care ne cheamă la neîncetată trezvie şi nevoinţă şi ne pregătesc pentru situaţiile grele cu care probabil ne vom confrunta, deoarece am văzut că deja s-a împlinit ceea ce adesea ne spunea Bătrânul:
„Vom trece prin furtuni după furtuni. Acum, pentru câţiva ani, aşa vom merge. Peste tot este o fierbere generală".
Acest al doilea volum se împarte în cinci părţi: partea întâi se referă la nepăsarea generală şi la iresponsabilitatea ce se observă în epoca noastră, precum şi la datoria creştinului conştient de a ajuta în această situaţie prin îndreptarea lui însuşi, prin comportament cuviincios, prin mărturisirea credinţei şi prin rugăciune.
„Nu spun să luăm pancarte”, spune Stareţul undeva, „ci să ne înălţăm mâinile noastre către Dumnezeu”. In cea de a doua parte Bătrânul, fără să ne limiteze la un anumit fel de nevoinţă, ne aprinde râvna pentru lucrarea duhovnicească.
De aici înainte rămâne ca fiecare să se nevoiască potrivit cu puterile lui şi cu mărimea lui de suflet ca să-şi trăiască viaţa în Hristos, ceea ce este Raiul încă de pe pământ.
Partea a treia se referă la scurta perioadă de stăpânire a lui Antihrist, când se va da creştinilor prilejul să mărturisească din nou pe Hristos, ca şi la Sfântul Botez - de această dată însă în mod conştient - să se nevoiască şi să se bucure încă de mai înainte de biruinţa lui Hristos împotriva satanei.
Acest prilej îl vor invidia şi Sfinţii, precum spunea Stareţul: „Mulţi Sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră, ca să se nevoiască. Ne-am aflat noi... Nu suntem vrednici! Cel puţin să o recunoaştem"
Ca să se poată înfrunta în chip corect greutăţile din această perioadă, se cere să se cultive mai ales virtutea bărbăţiei şi duhul jertfirii de sine. în cea de a patra parte, care se referă la Pronia dumnezeiască, la credinţa şi la încrederea în Dumnezeu şi în ajutorul Lui, suntem povăţuiţi către izvorul din care iese puterea necesară spre înfruntarea oricărei greutăţi.
In sfârşit, în cea de a cincea parte se accentuează necesitatea şi puterea rugăciunii inimii, care este o armă puternică în lupta împotriva răului ce se întinde din ce în ce mai mult.
Monahii sunt chemaţi să se afle în „stare de alarmă", asemeni soldaţilor în timp de război, ca să ajute mereu lumea cu rugăciunea şi să ia aminte să nu se schimbe duhul curat al monahismului, ca să rămână astfel aluat şi pentru generaţiile următoare. Această ultimă parte se încheie cu capitolul care arată sensul cel mai profund al vieţii, subliniindu-se necesitatea pocăinţei.
Cuvintele şi acţiunile Stareţului se cumpănesc şi aici, ca întotdeauna, cu balanţa discernământului. In aceste texte îl putem vedea uneori pe Stareţ neîntrerupând rugăciunea, oricât ar trage închinătorii nerăbdători clopoţelul de la coliba lui, strigând: „Părinte, încetează rugăciunea, căci Dumnezeu n-o să se supere”, iar alteori lăsând pustia şi ieşind în lume, deoarece absenţa sa de la o manifestare i-ar fi fost luată în nume de rău şi s-ar fi putut aduce o oarecare vătămare Bisericii. Uneori îl vedem cuprins de o sfântă mânie şi reacţionând la blasfemiile oarecăruia, iar alteori tăcând şi rugându-se pentru hulitor…
Iti transmitea nădejdea și bucuria învierii, însă bucuria ceizvorăște din jertfă, care te face să te inrudești cu Hristos. Și în masura în care te înrudești cu Hristos – devii părtaș la viata mistica și împlinestiporuncile lui - nu mai ai de ce să te temi, nici de diavoli nici de mucenicie.
Ελληνικά
English
German
French
Login